Obsesiile României de azi. O țară care nu se mai simte ascultată

România nu este obsedată numai de bani. Lipsa lor doare, explică multe și strică aproape orice conversație despre viitor. Dar sărăcia, scumpirile și nesiguranța economică sunt partea vizibilă a bolii.

CUPRINS

Sub ele lucrează frustrări mai vechi și mai greu de tratat:

sentimentul că nu contăm, că suntem folosiți, că altcineva hotărăște mereu în locul nostru și că orice regulă a fost construită pentru a-i proteja pe cei dinăuntru.

Obsesiile României de azi nu se nasc doar în stomac.

Se nasc din umilință, neîncredere și foamea de a fi, în sfârșit, luați în seamă.

Obsesia de a conta

Românul de azi nu cere numai să trăiască mai bine. Cere să fie observat.

Vrea ca cineva să-i confirme că munca lui are greutate, că experiența sa înseamnă ceva și că nu este doar încă un cod numeric personal bun de taxat, convocat și trimis acasă.

Statul îl vede, de regulă, în trei împrejurări:

când are de plătit,

când a completat greșit un formular

sau când trebuie să voteze.

În rest, cetățeanul rămâne într-un fel de anticameră națională, cu bonul de ordine în mână.

De aici vine sensibilitatea aproape dureroasă la orice formă de dispreț.

Omul care s-a simțit ignorat ani întregi nu mai aude doar o observație critică. Aude confirmarea că este considerat prost.

Iar în acel moment nu mai votează neapărat pentru cel care îi oferă o soluție.

Votează pentru cel care pare să-i răzbune umilința.

Obsesia că suntem masă de manevră

O parte importantă a societății este convinsă că România reprezintă terenul de încercare al altora.

Aici s-ar testa vaccinuri, politici fiscale, alimente, tehnologii, războaie, identități și forme noi de control.

Dacă mâine cineva ar spune că Uniunea Europeană verifică pe români efectele psihologice ale merdenelelor triunghiulare, s-ar găsi imediat un grup de cetățeni care să întrebe de ce experimentul nu s-a făcut mai întâi în Olanda.

Ideea prinde fiindcă pornește dintr-un adevăr emoțional: românii s-au simțit adesea tratați de propria conducere ca populație administrată, nu ca cetățeni reprezentați.

Când Guvernul nu lămurește, conspirația explică.

Atunci când instituția minte, orice minciună alternativă capătă o șansă.

Nu credem că suntem cobai fiindcă avem prea multă imaginație.

Credem fiindcă statul ne-a oferit prea puține motive să avem încredere în procedură.

Obsesia complotului

Conspirația are o funcție psihologică uriașă: transformă haosul în plan.

Este mai suportabil să crezi că cineva conduce totul din umbră decât să accepți că țara poate fi administrată prost de oameni mediocri, dezorganizați și accidental cocoțați în funcții.

Complotul oferă ordine.

Dacă prețurile cresc, cineva le-a crescut.

Dacă sistemul medical nu funcționează, cineva vrea să ne îmbolnăvească.

Dacă un candidat pierde, cineva i-a furat victoria.

Dacă plouă prea mult, norii au primit instrucțiuni.

Conspirația restituie demnitatea

Pentru omul lipsit de control asupra propriei vieți, conspirația este o formă de control intelectual.

Nu poate schimba realitatea, dar măcar crede că i-a descoperit mecanismul secret.

Mai există și recompensa de statut.

Cel care „s-a prins” nu mai este ciumpalacul sistemului. Devine inițiatul care vede firele invizibile.

Conspiraționismul nu îi oferă doar o explicație. Îi restituie demnitatea.

Nu mai este omul abandonat de instituții. Este omul care le-a descoperit planul.

Obsesia Salvatorului

Când instituțiile nu funcționează, căutăm omul care să le înlocuiască.

Salvatorul nu trebuie să prezinte proiecte.

Proiectele sunt complicate, cer termene, oameni competenți și posibilitatea neplăcută de a fi verificate.

Salvatorul trebuie doar să pară neatins de mizeria generală.

El vine din afara „sistemului”, chiar dacă a trăit toată viața lângă sistem.

Vorbește altfel, se îmbracă altfel, privește în depărtare și pare să cunoască un adevăr pe care instituțiile îl ascund.

România nu îl caută doar din naivitate.

Îl caută… din epuizare.

Salvatorul ne scutește de reconstrucție

Salvatorul ne eliberează de responsabilitatea reparării țării.

Nu mai trebuie să reconstruim administrația, educația, justiția, partidele și presa. Trebuie doar să găsim omul potrivit și să-i dăm cheia universală.

Această obsesie este comodă și mortală.

Dacă un singur om ne poate salva, tot un singur om ne poate și îngropa.

Obsesia omului tare

Liderul puternic apare atunci când reguladevine sinonimă cu neputința.

Cetățeanul vede instituții care se blochează reciproc, guverne care nu decid, tribunale care amână și partide care negociază luni întregi cine să ocupe un fotoliu.

În aceste condiții, începe să admire omul care „face”.

Nu mai întreabă foarte atent ce face, cum face sau în folosul cui. Important este să se miște ceva.

Autoritarismul nu intră pe ușă anunțând că va distruge democrația. Intră spunând că va face ordine în debara.

Când vocea nu contează, pumnul pare reprezentativ

România rămâne majoritar atașată ideii de democrație, dar este profund nemulțumită de felul în care aceasta funcționează.

Numai 30% dintre români declarau în 2025 încredere ridicată sau moderată în Guvern.

Încrederea în partidele politice cobora la 18%.

Doar 23% considerau că oameni ca ei au un cuvânt de spus în ceea ce face statul. OECD

Când vocea cetățeanului nu contează, pumnul liderului începe să pară reprezentativ.

Obsesia răzbunării

România nu mai vrea doar dreptate.

Vrea să-i vadă pe „ăia” beliți.

Arestați, anchetați, deposedați, alungați, puși la zid sau spânzurați pentru trădare națională.

Verbul diferă în funcție de furia zilei. Esența rămâne aceeași: adversarul nu trebuie învins, ci pedepsit exemplar.

„Ăia” pot fi politicienii, procurorii, judecătorii, ziariștii, funcționarii europeni, multinaționalele, vaccinații, nevaccinații, progresiștii, suveraniștii sau alegătorii taberei greșite.

Lista este flexibilă. Eșafodul imaginar rămâne montat.

Dreptatea este prea lentă pentru internet

Răzbunarea politică oferă ceea ce justiția adevărată refuză să ofere:

viteză, spectacol și certitudinea vinovăției înaintea anchetei.

Procesul este considerat o pierdere de vreme.

Probele sunt mofturi proceduraliste.

Sentința există deja în comentarii, iar judecătorului îi revine sarcina administrativă de a o copia.

Nu mai vrem ca vinovatul să răspundă potrivit legii. Vrem să sufere public.

Nu mai cerem recuperarea prejudiciului. Cerem confiscarea, umilirea, cătușele și transmisia în direct.

Justiția trebuie să stabilească adevărul. Răzbunarea îl știe deja.

Furia cere sânge fiindcă dreptatea n-a venit

Această obsesie nu s-a născut din nimic.

Decenii întregi de dosare îngropate, privilegii conservate și averi fără explicație au produs convingerea că dreptatea normală nu funcționează.

Când instituțiile nu pedepsesc vinovații reali, publicul începe să inventeze pedepse pentru vinovații imaginari.

Omul nu mai spune: „Să răspundă potrivit legii”. Spune: „Să pățească și ei ce am pățit noi”.

Aici dreptatea încetează. Începe revanșa.

Fiecare tabără își pregătește tribunalul

În România radicalizată, fiecare grup își imaginează ziua în care va prelua puterea și va face ordine.

Nu prin instituții independente, fiindcă acestea ar putea decide „greșit”. Ci prin „oamenii noștri”, care știu deja cine sunt trădătorii.

Visul nu mai este o țară în care nimeni nu poate abuza de putere.

Este o țară în care puterea ajunge, în sfârșit, la noi și poate fi folosită împotriva lor.

Răzbunarea devine astfel forma cea mai întunecată a neputinței.

Omul care nu poate schimba prezentul își imaginează viitorul ca pe o mare execuție retrospectivă.

România nu mai visează doar la Salvator. Visează și la Călău – cu condiția să lucreze exclusiv pentru tabăra corectă.

Obsesia trădătorului

O țară nesigură pe ea vede trădători peste tot.

Cine critică națiunea o urăște.

Cine laudă Europa a vândut țara.

Cine critică Bruxelles-ul lucrează pentru Moscova.

Cine cere negocieri este slab.

Cine cere fermitate vrea război.

Cine nu urlă alături de noi sigur urlă în secret împotriva noastră.

Eticheta de „trădător” rezolvă rapid orice dezbatere. Nu mai trebuie să demontezi argumentul celuilalt. Îi anulezi apartenența.

Eșecul nu mai are cauze. Are complici

Trădătorul este necesar și pentru întreținerea Salvatorului.

Dacă liderul providențial nu obține rezultate, nu poate fi vina lui. A fost sabotat din interior.

În politica noastră, eșecul nu mai are cauze. Are complici.

Iar cine întreabă unde sunt dovezile devine, prin întrebare, unul dintre ei.

Obsesia purității

Fiecare tabără se consideră ultima zonă necontaminată.

Unii sunt singurii patrioți. Alții sunt singurii europeni.

Unii dețin monopolul credinței, ceilalți monopolul inteligenței.

Fiecare privește restul populației ca pe o eroare statistică periculoasă.

Puritatea politică oferă o identitate simplă.

Nu mai trebuie să te întrebi dacă ai dreptate într-o problemă concretă.

Este suficient să știi că aparții grupului ”corect”.

Realitatea poate fi exclusă din grup

Așa apar comunități care nu mai discută idei, ci verifică legitimații morale.

Omul nu poate avea dreptate din afara tribului și nu poate greși din interiorul lui.

Dacă realitatea îl contrazice pe unul de-ai noștri, realitatea trebuie exclusă din grup.

Obsesia adevărului găsit pe rețele

Pentru tot mai mulți oameni, ceea ce apare pe rețelele sociale nu mai este o afirmație. Este o descoperire.

Clipul primit de la un prieten pare mai autentic decât comunicatul unei instituții.

Femeia care vorbește din mașină pare mai sinceră decât expertul din studio.

Bărbatul filmat în bucătărie, între frigider și o icoană, inspiră mai multă încredere decât o comisie de specialiști.

De ce?

Fiindcă instituțiile au mințit uneori profesionist, iar rețelele mint familiar.

Minciuna oficială vine cu antet.

Minciuna digitală vine cu „Ascultă-mă până la capăt!”.

Adevărul nu se mai verifică. Se distribuie

Social-media nu ne oferă doar informații. Ne oferă sentimentul participării la demascare.

Adevărul nu mai este ceva ce verificăm. Este ceva ce distribuim înainte să dispară.

Cercetările privind consumul media din România indică o legătură între expunerea la conținut conspiraționist și sprijinul pentru discursurile populiste.

Central European Journal of Communication

Platforma nu inventează neîncrederea.

O găsește, o măsoară și îi livrează exact hrana care o ține conectată.

Obsesia autenticității grosolane

Politicianul care vorbește îngrijit este suspect. Cel care greșește, înjură și pocnește limba pare „de-al nostru”.

Am ajuns să confundăm autenticitatea cu lipsa autocontrolului.

Omul competent își măsoară cuvintele fiindcă înțelege consecințele.

Demagogul spune primul lucru care-i vine și ne convinge că tocmai spontaneitatea reprezintă dovada sincerității.

„Măcar spune ce gândește” a devenit certificatul de calitate al tuturor prostiilor rostite fără filtru.

Numai că prostul sincer rămâne, totuși, prost.

Iar sinceritatea cu care cineva propune o catastrofă nu diminuează catastrofa.

Obsesia trecutului curat

România își amintește selectiv.

În trecut exista ordine, educație, respect, industrie, siguranță și roșii cu gust.

Din fotografie lipsesc frigul, frica, avorturile clandestine, cozile și tăcerea obligatorie.

Nostalgia nu este despre trecutul real. Este despre prezentul care nu ne mai oferă siguranță.

Când viitorul pare amenințător, memoria începe să renoveze trecutul.

Îi schimbă instalația, îi zugrăvește foamea și pune termopane la dictatură.

Nu vrem comunismul. Ne vrem tinerețea înapoi

Nu vrem neapărat comunismul înapoi.

Vrem să ne întoarcem într-un timp în care eram mai tineri, părinții trăiau, lumea părea mai simplă și nu trebuia să alegem zilnic între 40 de versiuni ale adevărului.

Politicienii nostalgiei știu să vândă această fotografie retușată.

Nu ne promit trecutul așa cum a fost. Ni-l promit așa cum am început să ni-l amintim.

Obsesia suveranității personale

Românul nu vrea numai o țară suverană. Vrea să nu-i mai spună nimeni ce să facă.

Să nu-i spună statul cum să construiască, medicul ce tratament să urmeze, profesorul ce trebuie să învețe copilul, banca de ce nu primește credit și polițistul unde nu poate parca.

Aceasta nu este libertate în sens civic. Este reacția omului care a fost controlat mult timp fără să fie respectat.

Când instituția îi cere ceva, el nu vede automat o regulă comună.

Vede încă o încercare de a fi umilit.

Ordine pentru ceilalți, derogare pentru noi

Putem cere simultan un stat foarte puternic și libertatea personală de a ignora statul.

Vrem ordine pentru ceilalți și derogare pentru noi.

Corupția este odioasă când altcineva dă telefonul potrivit.

Când îl dăm noi, este doar dovada că ne descurcăm.

Obsesia scurtăturii

România visează periodic la soluția care rezolvă totul fără costuri.

Un nou partid, o nouă Constituție, reducerea numărului de parlamentari, confiscarea averilor, exploatarea unei resurse miraculoase, naționalizarea, privatizarea totală, inteligența artificială, diaspora adusă acasă sau un președinte care bate cu pumnul în masă.

Nu există răbdare pentru instituții reparate piesă cu piesă. Vrem să apăsăm pe un buton și să repornim țara.

Normalitatea nu produce clipuri virale

Scurtătura este seducătoare fiindcă reformele autentice nu arată spectaculos.

Ele înseamnă funcționari selectați corect, proceduri mai simple, termene respectate, concursuri adevărate și contracte verificate.

Nimeni nu face un clip viral cu un ghișeu care funcționează normal.

Tocmai de aceea normalitatea se construiește greu, iar miracolul se vinde foarte ușor.

Obsesia validării din afară

Spunem că nu ne interesează ce cred străinii despre noi. Apoi urmărim cu febrilitate fiecare clasament în care apare România.

Ne bucurăm enorm când un român este lăudat în Occident și ne înfuriem când o publicație străină spune ceva neplăcut.

Avem nevoie să ni se confirme că suntem deștepți, frumoși, inventivi și esențiali.

Această nevoie vine dintr-un complex național vechi: bănuiala că nu suntem luați cu adevărat în serios.

Între slugărnicie și sfidare

De aici oscilația dintre slugărnicie și sfidare.

Ba vrem să fim premianții Europei, ba amenințăm că ne luăm jucăriile geopolitice și plecăm.

Nu am ajuns încă la liniștea unei țări care știe ce valorează și nu are nevoie să verifice zilnic cine a felicitat-o.

Obsesia de a aparține

Dincolo de politică, mulți români sunt singuri.

Familiile sunt împrăștiate, comunitățile s-au subțiat, locurile de muncă sunt instabile, iar relațiile sociale s-au mutat în grupuri digitale.

Omul nu caută pe internet doar adevăr. Caută oameni care să-i spună: „Și noi credem la fel”.

Comunitatea conspiraționistă îi oferă apartenență.

Mișcarea politică îi oferă o familie.

Liderul îi oferă un tată.

Dușmanul comun îi oferă prieteni.

Ideologia vine după singurătate

Aici se află una dintre sursele nevăzute ale radicalizării.

Ideologia poate veni după. Mai întâi vine bucuria de a nu mai fi singur.

Omul intră într-un grup pentru solidaritate și descoperă treptat cine trebuie urât pentru a rămâne înăuntru.

Obsesia că suntem ciumpalacii de serviciu

Probabil cea mai adâncă rană este convingerea că întotdeauna plătim noi.

Noi respectăm legea, alții primesc excepții.

Noi achităm taxele, alții negociază amnistii.

Noi muncim până la pensie, alții ies devreme cu prime cât cinci apartamente.

Noi completăm dosare, alții dau un telefon.

Cetățeanul nu se mai simte doar sărac. Se simte luat de prost.

Sărăcia poate fi explicată. Umilința, mai greu

Sărăcia poate fi suportată o vreme, dacă este împărțită și explicată. Umilința comparativă nu poate.

Omul nu explodează numai pentru că are puțin. Explodează când vede că altul primește enorm tocmai fiindcă regulile au fost ”îndoite” pentru el.

Lipsa banilor doare stomacul. Nedreptatea atacă demnitatea.

Iar demnitatea rănită caută mai rar soluții și mult mai des vinovați.

Banii ar rezolva mai puțin decât credem

O guvernare onestă ar putea reduce sărăcia, simplifica taxele, construi servicii publice și oferi predictibilitate.

Aceste lucruri sunt realizabile și ar diminua multe tensiuni.

Dar obsesiile profunde nu dispar odată cu prima creștere economică.

Încrederea se reface lent, prin mii de experiențe aparent mărunte:

instituția răspunde, termenul este respectat, vinovatul plătește, concursul este corect, politicianul își ține cuvântul, iar legea se aplică și celui puternic.

România are nevoie de parolism instituțional

România nu are nevoie numai de bani.

Are nevoie de parolism instituțional:

statul să spună ce face, să facă ce spune și să recunoască atunci când nu poate.

Politicianul să nu promită ceea ce știe că nu va livra.

Instituția să nu ascundă greșeala sub limbaj tehnic.

Legea să nu fie schimbată pentru omul potrivit, la ora potrivită.

Încrederea nu se construiește prin campanii despre încredere. Se construiește prin respectarea cuvântului dat.

Țara care vrea să fie auzită

Sub furie, conspirații, mesianism, răzbunare și nostalgia omului ”tare” se află aceeași cerere, exprimată în forme diferite:

Nu ne mai tratați ca pe niște proști.

Nu ne cereți sacrificii în timp ce privilegiații primesc excepții.

Nu ne spuneți că totul merge bine când realitatea personală ne contrazice.

Nu ne vorbiți despre reguli pe care le modificați pentru prieteni.

Nu ne cereți încredere fără să oferiți dovezi.

România de azi nu este obsedată fiindcă și-a pierdut complet mințile.

Este obsedată fiindcă și-a pierdut reperele, iar în locul lor au venit profeți, algoritmi, răzbunători și negustori de certitudini.

Stomacul și demnitatea

Stomacul poate fi liniștit prin salarii mai bune, prețuri suportabile și servicii publice funcționale.

Dar demnitatea cere altceva.

Cere ca omul să nu mai fie chemat doar să plătească, să voteze și să tacă.

Cere să fie privit ca cetățean, nu ca masă electorală, piață de consum sau material statistic.

România nu caută numai un Salvator.

Caută dovada că merită să fie salvată chiar de propriile ei instituții.

Iar până când această dovadă va apărea, va continua să caute profeți, vinovați, comploturi și călăi.

Fiindcă o țară care nu se mai simte ascultată ajunge, inevitabil, obsedată să strige.

sursa: puterea