România a intrat în stare de alertă energetică și cere ajutor Ucrainei pentru a trece de orele critice ale serii. Da, Ucraina: țara căreia Rusia i-a bombardat centralele, transformatoarele și liniile de transport.
- Dunărea a scăzut, administrația s-a trezit
- Două reactoare, o singură vulnerabilitate
- Importăm deja cât produc două centrale mari
- Guvernul împinge apa cu șapte milioane de lei
- Salvarea vine din țara bombardată
- Ucraina chiar poate exporta energie
- Ziua vindem ieftin
- Seara cumpărăm de cinci ori mai scump
- Afacerea se face pe diferența de preț
- „Băieții deștepți” n-au dispărut
- Oprirea exporturilor nu produce energie
- Totuși… Guvernul poate verifica șmenurile
- Stocarea a rămas în prezentări
- Iernut, monumentul neputinței cu contract
- Mai găsim 100–200 MW prin sertare
- Populația este rugată să se sacrifice
- Seceta este alibiul perfect
- Ucraina ne dă curent, România le dă profit
Statul aflat în război caută niște megawați pentru statul european care, deși are gaze, cărbune, hidrocentrale, reactoare nucleare, soare și vânt, a reușit performanța de a rămâne fără energie când scade Dunărea și apune soarele.
Seceta explică urgența.
Nu explică dezastrul pregătirii. Iar războiul nu poate ascunde la nesfârșit șmenul național: energie ieftină scoasă din țară când există surplus, energie scumpă adusă seara, investiții întârziate nepermis și facturi garantate pentru populație.
Dunărea a scăzut, administrația s-a trezit
Unitatea 1 de la Cernavodă a fost oprită controlat din cauza nivelului excepțional de scăzut al Dunării.
Unitatea 2 este amenințată de aceeași problemă, iar Guvernul încearcă să mențină debitul necesar răcirii.
Oprirea reactorului este corectă. Siguranța nucleară nu se negociază pentru câteva sute de megawați.
Problema este că România pare din nou surprinsă de un fenomen anunțat, măsurat și urmărit de luni întregi. Dunărea n-a dispărut într-o noapte, luată cu remorca de niște bulgari.
Două reactoare, o singură vulnerabilitate
Cele două unități de la Cernavodă produc împreună aproximativ 1.400 MW și asigură în jur de 20% din electricitatea țării.
Este energie produsă continuu, inclusiv seara, când fotovoltaicele devin exact ceea ce sunt: niște panouri foarte frumoase sub cerul întunecat.
România știa că ambele reactoare depind de același fluviu și că o secetă severă le poate afecta simultan.
Știa și că asemenea fenomene vor deveni mai frecvente.
Dar la noi avertismentele intră în strategii, strategiile intră în sertare, iar sertarele sunt considerate capacități de producție.
Importăm deja cât produc două centrale mari
În orele de consum maxim, România importă aproximativ 1.700 MW.
Dacă se oprește și Unitatea 2, necesarul poate trece de 2.500 MW.
În același timp, consumul de seară depășește 7.000 MW, iar canicula menține aparatele de aer condiționat în funcțiune.
Aceasta este fotografia independenței energetice românești:
discursuri de exportator regional ziua, importuri de avarie seara și câte o conferință solemnă despre „mixul energetic echilibrat”.
Guvernul împinge apa cu șapte milioane de lei
Executivul alocă șapte milioane de lei pentru lucrări la bifurcația Bala–Dunărea Veche. Intervenția trebuie să redistribuie debitul, astfel încât centrala să primească apa necesară.
Banii sunt necesari. Lucrările trebuie făcute imediat.
Dar imaginea rămâne memorabilă:
după decenii de strategii, comitete, autorități, directori și indemnizații, siguranța energetică a României depinde de câteva utilaje trimise să convingă Dunărea să curgă mai convenabil.
Salvarea vine din țara bombardată
Ilie Bolojan a discutat cu vicepremierul ucrainean despre furnizarea unor cantități de energie din producția nucleară a Ucrainei. Operatorii celor două state trebuie să stabilească volumele și intervalele.
Nu este nicio rușine să ceri ajutor.
Rușinos ar fi ca Guvernul să lase sistemul să cadă din patriotism decorativ.
Comicul apare din comparație:
Ucraina își repară rețeaua printre bombardamente și mai găsește ceva energie pentru noi.
România e pe timp de pace. Dar găsește în fiecare an noi explicații pentru centralele pe care nu le-a construit.
Ucraina chiar poate exporta energie
Paradoxul are o explicație tehnică.
Ucraina dispune încă de reactoare nucleare funcționale, iar producția și consumul variază. În anumite intervale importă; în altele poate avea surplus pentru export.
Rețeaua ucraineană este sincronizată cu sistemul european, astfel încât energia circulă în ambele direcții. Exporturile îi aduc Kievului bani pentru reconstrucția infrastructurii.
Ucraina nu ne donează curent din pivniță.
Îl produce și îl tranzacționează.
Diferența este că o țară atacată încearcă să valorifice fiecare capacitate rămasă, iar România își valorifică mai ales relațiile și intermediarii.
Ziua vindem ieftin
România exportă frecvent energie în orele de prânz, când producția fotovoltaică este ridicată, iar consumul nu poate absorbi întregul surplus.
În anumite perioade, energia a plecat la prețuri medii apropiate de 50 de euro/MWh.
Exportul în sine nu este infracțiune și nici dovadă automată de șmen. Dacă energia nu poate fi consumată sau stocată, trebuie vândută ori producția trebuie limitată.
Aici începe însă afacerea românească: statul a știut să încurajeze producția care apare toată în aceleași ore, dar a uitat să construiască sistemele capabile s-o păstreze.
Seara cumpărăm de cinci ori mai scump
După apus, producția solară dispare, consumul rămâne mare, iar România începe să importe. Prețurile au urcat în unele seri spre 250 de euro/MWh.
Nu cumpărăm neapărat același electron pe care l-am vândut la prânz.
Cumpărăm însă aceeași neputință administrativă, ambalată de două ori: prima dată prin export ieftin, a doua oară prin import scump.
Cineva câștigă din fiecare tranzacție.
Consumatorul român câștigă dreptul de a achita factura.
Afacerea se face pe diferența de preț
Acolo trebuie căutați șmenarii:
în zona intermedierilor, a accesului privilegiat la informație, a contractelor bine așezate și a diferențelor de preț pe care statul nu știe sau nu vrea să le reducă.
Nu putem acuza fiecare comerciant de energie că fură.
Putem observa însă că piața a produs averi, bonusuri și companii prospere, în timp ce România a rămas fără capacități suficiente pentru orele de vârf.
Capitalismul energetic românesc are o particularitate fermecătoare:
profitul este privat, vulnerabilitatea este națională, iar nota de plată ajunge întotdeauna la populație.
„Băieții deștepți” n-au dispărut
Vechii băieți deștepți cumpărau energie ieftină prin contracte preferențiale și o revindeau cu profit.
Noii băieți deștepți lucrează mai rafinat.
Au consultanți, platforme, avocați, algoritmi, prognoze și acces la mecanismele pieței.
Nu mai vin neapărat cu contractul într-o mapă unsuroasă. Vin cu prezentarea despre lichiditate, concurență și integrare europeană.
Șmenul s-a digitalizat. Factura a rămas analogică și vine lunar.
Oprirea exporturilor nu produce energie
Sloganul „să oprim imediat exporturile” sună bine, dar nu rezolvă deficitul serii.
În orele critice, România este deja importator net.
Dacă producem 4.500 MW și consumăm 7.000 MW, închiderea graniței nu creează diferența.
Nici măcar cel mai ”patriotic” ordin de ministru nu fabrică 2.500 MW din tricolor.
România face parte și din piața europeană interconectată.
O interdicție arbitrară ar încălca regulile comune și ar putea provoca represalii tocmai când avem nevoie de importuri.
Totuși… Guvernul poate verifica șmenurile
Faptul că exporturile nu pot fi interzise cu toporul nu înseamnă că statul trebuie să privească piața ca vițelul la transformator.
ANRE, Consiliul Concurenței și instituțiile de control pot verifica tranzacțiile, concentrarea pieței, accesul la capacitățile transfrontaliere, eventualele înțelegeri și profiturile obținute din dezechilibre.
Guvernul poate publica zilnic cine exportă, cine importă, în ce volume și la ce prețuri. Poate arăta cine câștigă din diferența dintre prânzul ieftin și seara scumpă.
Transparența ar fi un început excelent. Probabil tocmai de aceea apare atât de rar.
Stocarea a rămas în prezentări
Adevărata soluție este păstrarea surplusului produs ziua:
baterii, hidrocentrale cu acumulare prin pompaj, consum industrial flexibil și capacități pe gaz care pot porni rapid.
România discută de zeci de ani despre Tarnița-Lăpuștești, proiectul hidroenergetic de pompaj care ar putea funcționa ca o baterie uriașă.
Proiectul a produs până acum mai ales studii, comisii, deplasări și speranțe reciclate.
Am depozitat suficientă hârtie cât să construim barajul. Energia, din păcate, nu se stochează în dosare.
Iernut, monumentul neputinței cu contract
Centrala pe gaze de la Iernut trebuia să ofere aproximativ 430 MW de producție flexibilă. Proiectul a acumulat întârzieri, rezilieri, renegocieri și promisiuni.
Exact asemenea centrale sunt necesare când soarele apune, vântul scade și consumul crește. Dar energia de la Iernut a fost disponibilă ani la rând numai în declarațiile miniștrilor.
Contractorii, consultanții și șefii au trecut prin proiect. Megawații au rămas în drum.
Mai găsim 100–200 MW prin sertare
Bolojan a cerut ANRE și Transelectrica să autorizeze de urgență capacitățile fotovoltaice, eoliene și de stocare deja finalizate.
Guvernul speră să obțină astfel încă 100–200 MW.
Măsura este corectă, dar conține propria acuzație:
instalațiile există, sunt terminate și pot produce, însă a fost nevoie de stare de alertă pentru ca hârtiile lor să se miște.
În România nu lipsește numai energia. Lipsește și curentul electric necesar funcționării administrației.
Populația este rugată să se sacrifice
Guvernul mizează deocamdată pe reducerea voluntară a consumului în orele de seară. Populația trebuie să folosească mai atent aerul condiționat și electrocasnicele, iar industria ar putea fi chemată să-și reducă activitatea.
Cetățeanul va stinge becul. Intermediarul nu va stinge platforma de tranzacționare.
Sacrificiul este cerut întotdeauna la capătul cel mai sărac al cablului.
N-am auzit deocamdată apeluri către profitorii pieței să returneze ceva din câștigurile făcute pe vulnerabilitățile sistemului.
Seceta este alibiul perfect
Seceta a provocat criza imediată. Nu ea a întârziat centralele, nu ea a blocat stocarea și nu ea a construit un sistem dependent de importuri scumpe în orele de vârf.
Dunărea nu a numit directori incompetenți. Soarele nu a semnat contracte păguboase. Vântul nu a mutat proiectele dintr-un mandat în altul.
Toate acestea au fost făcute de oameni care vor apărea acum la televizor pentru a explica grav cum natura a pus România într-o situație dificilă.
Ucraina ne dă curent, România le dă profit
Ajutorul Ucrainei trebuie primit fără ezitare și, într-o zi, întors.
Problema nu este că Bolojan cumpără energie de unde o găsește. Problema este că a ajuns s-o caute într-o țară bombardată.
România nu suferă din lipsă de resurse.
Suferă din cauza unui sistem construit pentru intermediere, sinecură și câștig rapid, nu pentru siguranța consumatorului.
Ucrainenii își repară centralele după atacuri. Noi ne reparăm ”strategiile” după fiecare conferință de presă.
Ei ne vor trimite câțiva megawați ca să trecem seara. Șmenarii noștri ne vor trimite, ca de obicei, factura.
sursa: puterea