Prețul educației într-o țară care aplaudă scamatoria: România adoră impostorii

Îl plătim în instituții paralizate de prostie, în impostori promovați, în diplome fără greutate, în examene fraudate, în doctori care nu știu medicină, în funcționari care nu înțeleg statul, în politicieni care confundă puterea cu bâlciul.

Și în generații întregi crescute cu ideea că viața ”se câștigă” numai pe scurtătură.

Școala, în această ecuație, rămâne adesea decor.

O clădire, un catalog, niște examene, niște hârtii, o festivitate, câteva poze cu flori și emoții.

În spatele decorului, întrebarea serioasă rămâne pe hol: ce fel de oameni produce, de fapt, Sistemul?

Șmecheria ca metodă

Metode de copiat au existat mereu.

Fițuica mototolită în palmă, formula scrisă pe bancă, caietul ascuns la baie, colegul providențial din rândul doi, profesorul care se uita strategic pe geam.

Școala românească a cunoscut toate formele mici ale descurcărelii.

Doar că acum am ajuns la alt nivel.

Bacalaureatul vine cu dosar penal, percheziții în mai multe județe, rețea care ar fi funcționat din 2023, subiecte filmate în sala de examen, rezolvări transmise de la distanță, căști disimulate, ochelari cu camere video și chiar inteligență artificială.

Fițuica a murit. Trăiască fițuica 5G.

Modernizarea pe ușa din spate

Școala românească a primit, iată, modernizarea pe ușa cea mai tristă: prin fraudă cu gadgeturi.

Avem AI la copiat înainte să avem, la scară largă, AI la învățat.

Avem tehnologie în urechea elevului înainte să avem tehnologie sănătoasă în sala de clasă.

Avem o piață a scurtăturii înainte să avem o cultură a meritului.

Asta spune ceva adânc despre noi.

Ochelarii pot fi inteligenți. Reflexul rămâne vechi.

Camera poate fi minusculă. Minciuna are dimensiuni istorice.

Casca se poate ascunde perfect în ureche. Lecția pe care o primește copilul se aude tare: important e să treci.

Lecția adevărată se predă înaintea subiectelor

Un adolescent care intră la Bac cu un dispozitiv ascuns primește deja o educație. Una foarte solidă, chiar dacă murdară.

Învață că regula e decor.

Că diploma contează mai mult decât mintea.

Că important e să treci, nu să știi.

Că se găsește mereu cineva dispus să vândă o soluție, o relație, un răspuns, un avantaj.

Că viața se poate negocia pe sub bancă.

Iar această lecție rămâne. Se maturizează. Crește odată cu omul.

De la Bac la biografie

La 18 ani cumperi răspunsuri la Bac.

La 25 îți umfli CV-ul.

La 30 intri într-o funcție pentru care n-ai competență.

La 40 îți faci firmă de casă.

La 50 dai lecții despre patriotism, muncă și valori.

Totul curge firesc, ca un râu poluat pe care lumea îl numește „adaptare”.

Ne mirăm apoi de impostură.

Ne mirăm că sistemele se umplu de oameni care mimează priceperea.

Ne mirăm că spitalele se clatină, administrația bâjbâie, șantierele se lungesc, examenele se cumpără, universitățile se golesc de sens, iar politica devine circ cu lumini bune.

De fapt, mirarea este ultima noastră formă de ipocrizie.

Descurcăreala, această religie mică

Există în cultura noastră o admirație veche pentru „băiatul care se descurcă”.

El trece printre reguli ca prin ploaie.

Știe pe cine să sune. Știe pe unde să intre.

Are o vorbă, o relație, o ușă laterală. Are talent social, zice lumea. Are „școala vieții”.

Școala vieții, în varianta ei toxică, a ajuns să bată școala propriu-zisă.

Elevul care învață pare prostul satului.

Elevul care copiază cu tehnologie pare inventiv.

Părintele care cere exigență pare dur.

Părintele care caută pile pare „implicat”.

Profesorul care ține standardul pare exagerat.

Profesorul care lasă de la el pare omenos.

Așa se răstoarnă valorile, încet, fără fanfară.

Verticalitatea, marele inconvenient

Educația adevărată cere o formă de verticalitate.

Iar verticalitatea are costuri.

Îți limitează libertatea de a te vinde rapid.

Te face mai puțin disponibil pentru compromis.

Îți pune în mână o frână morală.

Îți strică multe combinații…

De aceea omul educat, în sensul serios al cuvântului, devine uneori suspect.

Vine cu un fel de inconvenient interior. Are limite.

Spune „asta nu se poate”. Cere dovadă. Cere logică. Cere procedură. Cere timp.

Într-o societate îndrăgostită de improvizație, asemenea oameni par plictisitori, chiar periculoși.

Pentru că ei opresc scamatoria.

Circul ca model social

România a făcut din spectacol o formă de guvernare culturală.

Ne plac vocile tari, gesturile mari, tupeul, figura care intră peste ceilalți, omul care trântește chestii, care ridică tonul, care promite imposibilul cu talent de vânzător în piață.

Ne place artistul supraviețuirii, omul-orchestră, magicianul care scoate din pălărie un contract, o funcție, o diplomă, o majoritate, o scuză.

Înghițitorii de săbii au carieră.

Scuipătorii de foc ajung la televizor.

Dansatorii din buric primesc funcții.

Poltronii devin indispensabili, fiindcă știu să se aplece exact cât trebuie și să se ridice exact când se împarte ceva.

De ce competența pare fără haz

În acest decor, educația serioasă pare aproape excentrică.

Ea vine fără paiete. Fără număr de magie. Fără aplauze rapide.

Cere ani, exercițiu, greșeli asumate, minte limpede, răbdare.

Produce oameni care construiesc, nu doar impresionează.

Dar noi am ajuns să preferăm impresia…

Iar impresia, spre deosebire de competență, se obține repede.

Cu un clip bun, cu o frază tare, cu o diplomă cumpărată, cu un examen fentat, cu un costum potrivit, cu un zâmbet de om care știe pe cineva.

Inteligența artificială și prostia morală

Partea aproape genială a scandalurilor de fraudare cu AI este contrastul.

O tehnologie spectaculoasă, capabilă să ajute enorm în educație, ajunge să fie folosită ca fițuică premium.

Instrumentul viitorului intră pe mâna unei mentalități vechi: cum păcălim examenul?

Inteligența artificială poate explica, poate antrena, poate testa, poate corecta, poate deschide drumuri pentru elevi care au nevoie de sprijin.

Într-un sistem educațional inteligent, ar fi un profesor auxiliar formidabil.

Într-o cultură a scurtăturii, devine complice.

Problema nu e AI-ul

AI-ul nu a inventat frauda. Doar i-a dat o cască mai mică și o viteză mai bună.

Problema era deja acolo: cultura scurtăturii, disprețul pentru muncă, admirația pentru „șmecher”, toleranța familiei, complicitatea adulților, piața celor care vând rezultate.

Asta este partea cea mai tristă. Tehnologia este nouă, năravul e vechi.

Ochelarii sunt inteligenți. Reflexul rămâne primitiv.

Prețul real se vede mai târziu

Prețul educației ratate apare peste ani.

Apare când absolventul scurtăturii ajunge să conducă ceva. O firmă, o instituție, un spital, o școală, un oraș, un minister.

El va reproduce metoda care l-a format.

Va căuta portița. Va angaja omul potrivit politic. Va ocoli procedura. Va disprețui expertul. Va cere loialitate în loc de competență. Va confunda funcția cu proprietatea.

Apoi va aduna în jurul lui alți oameni crescuți în aceeași școală paralelă a descurcărelii.

Țara condusă de absolvenții scurtăturii

Așa se construiește o țară în care seriozitatea pare o ciudățenie, iar impostura are reflexe de majoritate.

Nu se prăbușește totul într-o zi. Se erodează. Se tocește. Se înmoaie.

Fiecare examen fentat, fiecare diplomă goală, fiecare numire proastă, fiecare concurs aranjat mai scoate o cărămidă din zid.

La un moment dat, zidul încă stă în picioare, dar nimeni nu mai are curaj să se sprijine de el.

Educația ca formă de demnitate

Educația înseamnă mai mult decât note, examene și diplome.

În forma ei adevărată, educația este exercițiul prin care omul învață să stea drept în fața lumii.

Învață să accepte că unele lucruri cer muncă.

Că răspunsul corect are valoare tocmai fiindcă a fost obținut cinstit.

Că limita nu e dușman, ci structură.

Că libertatea fără caracter devine doar tehnică de fraudă.

O societate educată nu produce doar ingineri, medici, profesori sau funcționari mai buni.

Produce oameni mai greu de cumpărat. Mai greu de prostit. Mai greu de pus în genunchi.

Ieșirea din cultura poltronului

Aceasta este, probabil, miza pe care o simțim fără să o spunem destul de clar: educația ne poate scoate din cultura poltronului.

Din circul compromisului. Din admirația pentru omul care „se descurcă”. Din fascinația pentru gălăgios, pentru șmecher, pentru cel care trece prin viață cu o combinație în buzunar și o minciună gata pregătită.

Educația adevărată produce alt tip de om.

Mai puțin spectaculos, poate.

Mai puțin amuzant la televizor.

Mai greu de invitat la bâlci.

Dar capabil să țină o țară în picioare.

Nota de plată

Ceea ce trăim azi, aici, este nota de plată. A venit încet, apoi deodată.

Ne rupe, zilnic

O plătim în examene compromise, în instituții mediocre, în lideri de carton, în meserii golite de respect, în tineri care învață prea devreme că viața are scurtături și în adulți care îi așteaptă la capătul scurtăturii cu tarifele pregătite.

România poate râde de toate astea. Are talent. Face glume bune. Își bate joc, oftează, trece mai departe.

Dar fiecare generație care intră în viață cu această lecție a fentării mută țara puțin mai jos.

Cu dobândă

O țară nu se pierde doar prin marile trădări.

Se pierde și prin micile acceptări zilnice.

Prin „lasă că merge”.

Prin „se descurcă el”.

Prin „toți fac”.

Prin „important e să treacă”.

Prin aplauzele date scamatorului, în timp ce omul serios stă în margine și pare, firește, cam dubios.

Asta este drama. Drama, prieteni dragi.

Am ajuns să confundăm omul educat cu omul fără haz și impostorul cu omul viu.

Educația are preț.

Lipsa ei costă infinit mai mult.

O plătim acum. Cu dobândă.

sursa: puterea