Hantavirusul, ca să plecăm de la biologia serioasă înainte să intrăm în zoologia națională, este o familie de virusuri purtate de rozătoare. În varianta clasică, omul se poate îmbolnăvi când intră în contact cu urina, saliva sau excrementele unor șoareci ori șobolani infectați.
De la rozătoare la funcționare defectuoasă
Nu e nevoie să te muște șobolanul de gleznă ca în filmele proaste cu subsoluri comunale. Uneori ajunge să cureți un spațiu închis, plin de praf contaminat, și ai tras jackpotul epidemiologic.
Virusul e sobru, boala e urâtă
Hantavirusul real nu e de glumă.
Poate produce forme severe de boală, uneori cu afectare pulmonară, alteori cu afectare renală.
Simptomele pot începe banal, cu febră, dureri musculare, stare generală proastă, apoi lucrurile se pot complica.
E genul de virus care nu face spectacol la intrare, dar poate răsturna masa după ce s-a așezat pe scaun.
Deci da, în natură, șobolanul nu e doar un vecin neplăcut de tomberon. Poate fi și un mic agent sanitar invers, cu blană, coadă și program de lucru non-stop.
Dar România, firește, are tulpina ei
Numai că în România, ca de obicei, biologia simplă nu ajunge.
Noi nu puteam rămâne la un hantavirus banal, importat conceptual din lumea rozătoarelor internaționale.
La noi, cercetătorii au identificat o tulpină autohtonă, infinit mai perfidă: zbangavirusul.
Numele științific, provizoriu, este Zbangavirus cămărarum nesimțitus, iar sursa principală de contaminare nu este șobolanul de câmp, nici șoarecele de hambar, ci șobolanul de cămară.
Șobolanul de cămară, specie politică protejată
Șobolanul de cămară este o specie aparte. Nu trăiește neapărat în subsoluri, ci în proximitatea borcanelor cu dulceață bugetară, a sacilor cu făină publică, a butoaielor cu fonduri și a rafturilor cu privilegii.
Este foarte greu de prins, fiindcă are legitimație, anturaj, funcție, secretară, ștampilă și o relație foarte bună cu proprietarul cămării.
Uneori chiar el deține cămara, deși jură cu laba pe inimă că doar administrează provizoriu spațiul, în interesul comunității.
Cum se transmite boala
Zbangavirusul se transmite prin inhalarea promisiunilor uscate, prin contact direct cu justificările mucegăite și prin expunere repetată la praful gros de pe dosarele uitate.
Mai există o cale gravă de infectare: participarea la ședințe în care cineva rostește expresia „avem nevoie de stabilitate” fix în momentul în care se cară sacii prin spate.
Virusul intră pe ureche, coboară în coloană și produce imediat o formă de moleșeală civică.
Primele simptome
La început, pacientul infectat cu zbangavirus nu pare bolnav. Dimpotrivă, pare rezonabil.
Spune că „toți fură”, că „așa e peste tot”, că „nu se poate face reformă peste noapte” și că „mai bine cu ai noștri decât cu ai lor”.
După câteva zile, apar simptomele mai clare:
oboseală morală, alergie la transparență, tuse seacă la auzul cuvântului „audit”, frisoane când se discută despre concursuri pe bune și o poftă inexplicabilă de a apăra oameni pe care nu i-ai lăsa singuri nici lângă borcanul cu zacuscă.
Forma severă: sindromul cămării ocupate
În cazurile avansate, zbangavirusul produce sindromul cămării ocupate.
Bolnavul ajunge să creadă că orice provizie publică este, de fapt, o moștenire de familie.
Nu mai vede buget, vede borcane și damigene.
Nu mai vede minister, vede debara.
Nu mai vede companie de stat, vede raft personal.
Când cineva propune curățenie, pacientul reacționează violent:
„Dar cine v-a pus pe voi să umblați în cămară? Ați consultat gospodarii? Ați întrebat primarii? Ați respectat statutul murăturilor?”
Opinia specialistului
Profesorul emerit Zbanghel C. Chițescu, reputat zbangavirusolog la Institutul Național de Boli Trigestive și Infecții de Debara, avertizează că România se confruntă cu o variantă extrem de rezistentă.
„Problema zbangavirusului”, explică reputatul savant, „este că nu moare la lumină. Dimpotrivă, când aprinzi lumina în cămară, devine agresiv. Începe să țipe că e atac politic, că se destabilizează gospodăria, că borcanele nu pot fi mutate fără consens larg. Am testat mai multe substanțe: reformă, control, meritocrație, răspundere. La toate, virusul a dezvoltat anticorpi administrativi.”
Tratamentul, încă experimental
Tratamentul recomandat este simplu în teorie și aproape imposibil în practică:
aerisirea cămării, inventarierea borcanelor, capcane instituționale pentru rozătoarele mari și interdicția de a mai lăsa cheia la același văr, fin, cumătru sau coleg de organizație.
Se recomandă, de asemenea, spălarea frecventă a mâinilor după contactul cu promisiuni electorale și evitarea spațiilor în care se simte miros puternic de mangleală expirată.
Concluzie epidemiologică
Hantavirusul vine de la rozătoare și trebuie tratat cu seriozitate.
Zbangavirusul, în schimb, vine de la rozătoarele care au învățat să poarte costum, să apară la televizor și să explice solemn că accesul la cămară este un act de responsabilitate națională.
Iar partea cea mai rea este că, spre deosebire de hantavirus, zbangavirusul nu are nevoie de șoareci ca să se răspândească.
Îi ajunge o cămară nepăzită, o populație obosită și câțiva șobolani foarte convinși că rafturile li se cuvin prin naștere, numire sau algoritm politic.
sursa: puterea