Într-un interviu acordat cotidianului francez Le Figaro, premierul Ilie Bolojan a formulat o poziție care, în aparență, pare tehnică : votul în unanimitate la nivel european. „Nu cred că votul în unanimitate trebuie menținut la nivel european”, a spus el. În fața unei asemenea declarații, analistul în geopolitică pleacă de la două întrebări clasice : cine câștigă și cine pierde dintr-o asemenea mutație ?
Pentru un stat precum România — cu o influență limitată în arhitectura decizională a Uniunii, fără capacitatea de a coagula alianțe și fără apartenența la un format regional puternic — dreptul de veto reprezintă singurul instrument prin care Bucureștiul poate să transforme prezența în oarecare influență.
Asemenea idei nu apar în vid. Ele sunt promovate metodic și subtil. Două sunt mediile care sunt interesate în promovarea acestei idei : Germania și ecosistemul instituțional de la Bruxelles. Cei care pot influența regulile tind să prefere reguli care le amplifică influența. Pentru un stat ca România, care operează cel mai adesea ca spațiu de proiectare a intereselor altora, direcțiile strategice pot fi, uneori, sugerate sau chiar induse. Nimic nou sub soarele geopoliticii…În acest context, invocarea frecventă a exemplului Ungariei lui Viktor Orbán și opoziției sale pentru susținerea în orice condiții a Ucrainei, ca argument pentru eliminarea unanimității, este o justificare simplistă. Și poate că nu întâmplător sunt aruncate pe piață unele idei care vizează decuplarea Ungariei de la decizia europeană.
Pentru statele mai mici sau mai puțin influente, această miză a unanimității este directă. Fără mecanisme de protecție, ele riscă să devină simple spații de implementare a deciziilor luate în altă parte. Nu neapărat împotriva lor, dar nici în mod necesar în acord cu interesele lor. Să ne intre bine în cap că dezbaterea despre eliminarea unanimității nu este despre proceduri și valori și nici măcar despre Ucraina și raportarea la Rusia, ci despre arhitectura profundă a puterii în Uniunea Europeană.