Mai în glumă mai în serios, unul dintre ei, diplomat occidental cu o vastă experiență în spațiile din estul continentului, inclusiv în Federația Rusă – a făcut o afirmație pe care mulți analiști o gândesc, dar puțini o prezintă ca atare. ,,Singurul eveniment,spunea el, cu impact major asupra conflictului din Ucraina ar fi alegerea lui Trump la Casa Albă. După reașezarea lui Putin în fotoliul prezidențial, în martie sau aprilie, vor începe negocieri secrete între beligeranți dar fără Trump la Washington e greu de crezut că se vor încheia cu o pace perenă’’. ,,Nici cu el acolo’’- am adăugat eu, descumpănindu-l puțin pe interlocutor.
Să fie oare așa cum susține diplomatul pomenit mai sus? Ce se va întâmpla dacă Trump nu va fi ales? Cum va arăta nordul Mării Negre în anii următori?
Conflictul din Ucraina cu Trump la Casa Albă
Pentru mine, chestiunea păcii în Ucraina rămâne o temă de reflecție. Prima concluzie ,,la cald’’ după discuția cu diplomatul menționat mai sus ar fi că indiferent de rezultatul alegerilor din America – sau altfel spus, cu Trump sau fără Trump la Casa Albă– nu se va ajunge la o pace durabilă în nordul Mării Negre, cel puțin pe durata vieții lui Putin. Probabil Trump, adată ales, va merge la Moscova și la Kiev – eventual, îl va chema pe Zelenski la ordin – încercând să accelereze negocierile, dar conflictul va rămâne înghețat pe o linie care, grosso modo va fi cea a frontului de astăzi. Nu îndrăznesc să cred că Rusia se va apropia mai mult de gurile Dunării…
Deschiderea unui front diplomatic , cu sau fără vizibilitate mediatică, nu va însemna eliminarea celui militar. În aceste condiții, alegerea lui Trump ar putea fi o condiție pentru un eventual armistițiu, dar ea singură nu poate duce decât ,,aproape nicăieri’’.
Negocierea poate fi o alternativă, dar condițiile par insurmontabile
Ca urmare a eșecului ofensivei ucrainene de anul trecut și a exploziei conflictului din Gaza, în unele cercuri politico-diplomatice de pe ambele maluri ale Atlanticului se vorbește aproape deschis de reluarea negocierilor ruso-ucrainene suspendate în primăvara lui 2022. Chiar dacă guvernele europene și administrația Biden își mențin linia dură față de Moscova, negocierea apare ca o alternativă posibilă uitându-se complexitatea situației internaționale care a precedat conflictul și gravele consecințe ale acestuia de până acum. Sau poate greșesc…
Într-un recent articol publicat pe site-ul contributors.ro, politologul german Andreas Umland, profesor la o universitate din Kiev, enumără șase motive care ar împiedica realizarea unui compromis între Kiev și Moscova. Acestea sunt: actualele constituții – ucraineană și rusă – care prevăd inalienabilitatea teritoriilor celor două state, situațiile interne din aceste țări, nevoile specifice ale Peninsulei Crimeea anexată de ruși în 2014 și rolul acesteia pentru Moscova, memoria istorică central-est-europeană.
,,Fiecare dintre aceste obstacole, subliniază autorul, este puternic prin sine însuși iar impactul lor combinat este substanțial’’. Perfect de acord cu motivațiile d-lui Umland, cu rădăcini în istoria Rusiei țariste, URSS-ului și Federației actuale, pe care nu le voi comenta. Există însă o serie de factori externi care, probabil, nu ar împiedica un armistițiu temporar dar cu siguranță ar bloca orice încercare de încheiere a conflictului.
Să schimbi frontierele? Imposibil!
Voi menționa doi dintre acești factori pe care îi consider de ordin structural. Este vorba de menținerea ordinii liberale pe continentul nostru și viitorul relațiilor Moscovei cu restul Europei. Forțarea unui armistițiu de durată – sau chiar a unui acord între părți în condițiile actuale ale ,,operațiunii speciale’’ – ar avea consecințe grave asupra autorității și durabilității leadership-ului din Statele Unite și Europa. O negociere care să presupună cedarea de teritorii ucrainene către Rusia – ca urmare a unor acțiuni militare – înseamnă renunțarea la unul dintre principiile fundamentale ale ordinii în Europa stabilită după cel de-al Doilea Război Mondial, consolidată la Helsinki în 1975: inviolabilitatea frontierelor.
Amintesc faptul că procesele de dezintegrare a Uniunii Sovietice și Yugoslaviei, după încheierea Războiului Rece, s-au realizat urmărindu-se vechile granițe ale republicilor unionale și federale. În cazul Yugoslaviei, s-a recurs la forță pentru schimbarea/apărarea lor iar prețul a fost plătit în zeci de mii de vieți omenești. Excepția numită Kosovo este și astăzi un factor de risc în Balcani.
Deși aproape omogen etnic, acest teritoriu nu este recunoscut, pe deplin ca stat la nivel internațional. În concluzie, orice cedare teritorială în favoarea Rusiei ar reprezenta un precedent pe linia modificării frontierelor și un exemplu pentru mișcările naționalist-revizioniste care n-au încetat să existe și să crească în Europa. Și înainte și după căderea Cortinei de Fier. Mă refer la state care au pierdut teritorii însemnate după ultima conflagrație mondială, iar acestea nu sunt puține.
Moscova nu se mută de acolo, adică din…Europa
Evoluția ulterioară a relațiilor cu Moscova rămâne o necunoscută a ecuației ucrainene care, geopolitic vorbind, se extinde pe un segment de cerc cuprinzând, ca limite, Kievul, Helsinki, Londra, Lisabona. Încetarea, într-un fel sau altul, a ostilităților fără normalizarea relațiilor Rusiei cu restul continentului înseamnă, înainte de toate, o pace armată în Europa orientală cu prelungire spe vest.
Consecințele nu pot fi pozitive pentru țările din această regiune întrucât, în formatul actual, umbrela NATO nu le garantează o deplină securitate, dacă ținem seama de puterea distructivă a Rusiei. Care include o semnificativă forță nucleară. Starea de tensiune va fi accentuată suplimentar de regimul de sancțiuni impus Moscovei după 2014 și 2023, care nu va putea fi eliminat automat pentru că obiectivul lui era, este și rămâne reducerea puterii economice și militare a Federației Ruse.
Disputa teritorială este doar partea vizibilă a aisbergului
Se impune însă, o altă precizare. ,,Operațiunea specială’’ a Rusiei nu a început ca o simplă dispută teritorială chiar dacă pare că s-a transformat în așa ceva. În februarie 2022, Putin vorbea de ,,denazificarea’’ Ucrainei. Era de fapt, un eufemism tactic, în linie rusească, pentru ceea ce Kremlinul interpreta drept resetarea ordinii europene, percepută de Moscova drept o amenințare a Occidentului – cu Statele Unite în frunte și Ucraina ,,vârf de lance’’ – la adresa integrității sale.
A reduce complexitatea acestei probleme la un simplu diferend teritorial transformat în război dar rezolvabil printr-o deplasare spre vest a frontierei ruse, ar fi o mare greșeală. Chiar tranzacția ,,Ucraina în UE și NATO contra teritorii pentru Rusia’’(unele ocupate deja), despre care se vorbește inclusiv în unele cancelarii europene, nu ar fi o soluție ci doar un punct de pornire pentru o rezolvare durabilă a problemei.
Este semnificativă, în acest sens, declarația ministrului italian al apărării, Guido Crosetto, făcută în timpul unei vizite relativ recente în Polonia și Letonia. ,,Cred, a spus Crosetto, că în paralel cu angajamentul nostru militar în sprijinul Ucrainei este important să găsim calea spre o soluție politică. Ucraina s-a menținut ca țară și există o linie pe care s-a blocat atacul rușilor. Restul se poate obține deschizând un front diplomatic și politic în încercarea de a obține un rezultat la masa păcii’’. Cine știe?
sursa:evz.ro