Psihiatrul Gabiel Diaconu aruncă în aer cazul elevului care și-a înjunghiat profesoara la un liceu din București. Cunoscut ca un elev mai tăcut însă fără ieșiri agresive, tânărul și-a atins profesoara cu un cuțit în zona gâtului, fix când acesta a anunțat un extemporal.
Procurorii cer reținerea elevului, psihiatrul Diaconuspune că problema e mai adâncă
“De ce merg copiii cu cuțite la ei
Eram la Bran, ne plimbam la un sfârșit de zi pe la buticurile de la baza castelului. Copiii cotrobăiau după gablonzuri. Unul că vrea o mașinuță. Celălalt că vrea nu știu ce lanternă cu pointer laser. Ăla mare se tot uita cu jind la niște șișuri. A mai luat și-un box, l-a potrivit pe mână, era gangsta, ce să mai.
M-a pufnit râsul. ”Ce faci copile, o dăm pe golăneală? Dacă o dăm pe golăneală, pesemne că va trebui să te învăț și asta”
Pe vremea mea.
Pe vremea mea nu găseai boxuri și șișuri la butic. Pe vremea mea ți le confecționai stil McGyver. Pe vremea mea luai un robinet dezafectat și-l tăiai cu flexul, îl strunjeai la pilă. Pe vremea mea.
Scoteau băieții diverse arme albe la întâlniri prin parcuri, le mai montau pe mâini când mergeam la concerte. Cu puțin noroc luai și-o tonfă în cap, dar dădeai și-un pumn în scut. De fapt nimeni nu se lua foarte în serios.
Lucrurile au devenit serioase în ziua când am aflat cu toții că există psihologie. Și că unii copii chiar o iau/ o luau/ în serios. Anii de golăneală prin Bucureștiul post-revoluționar mi-au prins de bună seamă bine, mai târziu, într-o zi când a trebuit să conversez cu un pacient pe canapea, cu cuțitul lângă el. Și nu era în cea mai bună formă, hai s-o spunem așa.
La București, la un liceu, un adolescent i-a pus profesoarei cuțitul la gât. Se putea termina urât. Se va termina într-un altfel de urât dacă părțile implicate nu se uită atent la subiect.
Viața nu e ca în filme. Oamenii nu umblă cu arme la ei, de cele mai multe ori, ca să sară la bătaie, ca să inițieze agresiune. De obicei oamenii ”se înarmează” în scopul de-a se apăra de varii forme de violență.
Copilul ăsta care acum probabil bravează, e confuz după ce și-a atacat profesoara, e același copil care într-o bună zi, în ultima zi a vieții lui când umbla prin viață fără un șiș în buzunar, s-a temut. S-a temut că n-are destulă minte. S-a temut că n-are destulă forță. S-a temut că e insuficient, că nu e îndeajuns. Astfel că arma, că-i briceag, că-i șiș, că-i cuțit de întins untul pe pâine, a devenit un accesoriu compensator.
Accesoriul compensator e menit să ”echilibreze șansele” într-un conflict. Cu siguranță agresorul nu țintea să echilibreze șansele într-un conflict profesoral cât stradal. Drept urmare e foarte posibil că, la liceul Ion Creangă, nu e nici singurul, și nici cel mai mare, cuțitar. E doar unul dintre adolescenții care simte că e bine să-și etaleze dominanța, sau să-și ascundă anxietatea, folosind un instrument al violenței.
Dar de ce simte nevoia un copil să arate că e capabil de violență? Așa, de nebun?
Nu, foarte rar de nebun.
De obicei e pentru că a fost victima hărțuirii și a bullying-ului înainte. De obicei e pentru că acasă trăiește într-un mediu ne-securizant. De obicei e pentru că îi vine greu să socializeze, să formeze relații de grup, drept urmare se refugiază într-un spațiu imaginar unde se recompune narcisic: e dezirabil, puternic, e splendid în agresivitate și violență, are să le-arate el cât de bărbat poate fi la o adică. Să le arate cui? Celor care au râs de el, care l-au ridiculizat.
Reacția la ridicol a copiilor e totală. N-au instrumente orizontale de-a lateraliza, de-a relativiza umilința de grup. Astfel că se duc într-o verticală a regresiei, acolo unde acumulează furie, neputință și nutresc răzbunare.
O justiție punitivă se va uita la acest caz strict prin filtrul faptei. De vreme ce a amenințat că o omoară, și de vreme ce a pus un cuțit la gât și a tăiat, înseamnă tentativă de omor. S-ar putea că, pentru un moment de epatare, și pentru cele mai proaste motive, destinul acestui adolescent să fie frânt de exigența legală.
O justiție terapeutică ar trebui să se uite mai atent la biografia lui. Să privească mai atent la comportamentul lui, posibil la simptomele lui psihologice de distress. Să mizeze – dacă se poate – pe reabilitare, nu pe pedeapsă. Pentru că pedeapsa, răspunderea penală (altfel de neoprit acum), nu realizează decât dezideratul social de asanare a violenței. Ai călcat pe bec, ai încălcat regula? Te eliminăm din societate pentru o vreme, sau de tot.
Ce știm, cu siguranță, e că nu știm mai nimic de biografia sau lanțul motivației la făptuitor. La 16 ani oamenii sunt capabili de crimă. Dar foarte rar, și de la adăpostul unor trăsături foarte aparte de personalitate. Ce e atipic la poveste?
Felul în care-a pus cuțitul. Pentru că a avut frână. Și pentru că nu degeaba le zicem cuțitelor ”obiecte tăietor înțepătoare”. O analiză a felului în care oamenii folosesc cuțitele pentru a răni arată că mai degrabă, dacă intenția e letală, vor acționa cu vârful, nu cu lama. Și vor ataca frontal, nu pozițional. Vor lovi de mai multe ori, nu o singură dată.
Dar acestea sunt deja detalii psihologic-criminologice.
Iar judecata publică e mai degrabă senzaționalistă, nicidecum profesională.
Între timp mai sunt copii la același liceu care, astăzi, se gândesc dacă să-și ia, sau nu, cuțitul la ei. Ei nu sunt (doar) ”golani”. Ei sunt copiii unei generații care, de fapt, nu mai știe să golănească. Și care e, din acest punct de vedere, mult mai vulnerabilă”, scrie Diaconu pe Facebook.
sursa:stiripesurse