Fiecare dintre noi am trecut prin dureroasa experiență de a fi pierdut pe cineva drag, cineva cu care ieri ai vorbit la telefon, sau l-ai ținut de mână, iar AZI, afli cu stupoare, că nu mai e.
Cum poate fi plecarea aceasta atât de bruscă, atât de nemiloasă și cât gol poate ea lăsa în urmă…
Se spune că nimeni nu pleacă dincolo, decât atunci când sufletul își dorește cu adevărat acest lucru. Aș vrea să cred asta cu tărie, dar.. nu știu ce să zic…
Era sufletul familiei sale, toată lumea lor se învârtea în jurul lui. Era tot timpul la curent cu toate evenimentele din urbea noastra, știa lucruri de care sunt convins că oamenii care ieșeau zilnic în lume habar n-aveau.
Avea o singura placere…motoarele…
Soarta lui a fost una crudă încă din copilărie, dar nu l-am auzit niciodată plângându-se, lua lucrurile așa cum veneau. Era convins că a venit în această viață pentru a experimenta un mod diferit de a trăi.
Mi se pare ciudat că trebuie să vorbesc la trecut despre un om cu care acum câteva zile am vorbit la o cafea…
42 de ani a durat viața lui… Foarte puțini, ar zice majoritatea dintre noi, dar cred că a reușit să urce spiritual mult mai sus decât mulți dintre noi, cei care ne plângem de scurtimea zilelor și de faptul că n-am reușit să ducem la îndeplinire tot ce aveam de gând. În aceste momente, brusc îți dai seama că aproape nimic din cele ce ne ocupă timpul nu este important, majoritatea lucrurilor pe care le facem sunt doar pentru a ne alimenta EGO-ul, iar sufletului îi oferim o foarte mică parte a vieții noastre.
Drum bun, Dorel…, acolo printre aștri, știu că ești scăldat în Lumina lui Dumnezeu și că, în sfârșit, poți zbura, așa cum ai visat în atâtea rânduri!
Noi, cei care am rămas, putem doar să vărsăm o lacrimă și să ne uităm la Cerul albastru, în speranța că ne vom mai revedea cândva.
Îngerii să-ți vegheze calea, iar sufletul să-și urmeze drumul…