Ion Cristoiu: Ce ştie un american, fie el şi preşedintele Truman, despre o ţară precum România? Un clişeu de istorie naţională: că au asuprit-o turcii!
În dialogul cu Diana Turconi, publicat la Editura Du Style sub titlul Eu sunt ţinta (1996), Geo Bogza povesteşte o anecdotă:
„Devenit preşedinte al Statelor Unite, în urma morţii lui Roosevelt, Henry Truman, vrând să arate că este la curent chiar şi cu istoria celor mai mici ţări, a pus această întrebare lui Mihail Râlea, care îşi prezenta scrisorile de acreditare în calitate de ambasador al ţării noastre. Iar acesta i-a dat un răspuns pe măsură.
Deci:
– Vă mai persecută turcii?
– Domnule Preşedinte, situaţia s-a mai ameliorat!”.
Se non è vero è bene trovato. Dacă nu e adevărat, e cel puţin bine găsit. Anecdota ilustrează perfect cunoaşterea de către un american a unei ţări mici, precum România, cartier din marele şi veselul târg al Balcanilor. La fel de convingătoare e şi cea folosită de R.G. Waldeck în volumul Athénée Palace, un roman-reportaj apărut în SUA şi Marea Britanie, în 1942, despre o întâmplare de după Revoluţia din 1848:
„Ion Brătianu circula prin Paris străduindu-se să trezească interesul liberalilor parizieni pentru concepţia sa asupra «miracolului unei Franţe danubiene la fel de uimitoare ca miracolul Franţei canadiene înconjurată de asupritori străini». Dar, oricât ar fi vrut liberalii parizieni să se arate cuprinşi de entuziasm, cunoştinţele lor asupra acestor regiuni îndepărtate erau foarte nebuloase. Monsieur Bastide, care era atunci ministrul de Externe francez, primindu-l pe tânărul Brătianu în audienţă, a întrerupt elocventa expunere a programului său politic, întrebând: «Pardon, monsieur, care este capitala ţării dumneavoastră?». «Bucureşti, excelenţă». «A, Buhara? Aţi spus Buhara? Vă rog, continuaţi»”
Athénée Palace are drept autoare pe corespondenta săptămânalului american „Newsweek” la Bucureşti, în 1940. Redescoperit prin varianta românească din 2000, textul foloseşte anecdota pentru a reliefa necunoaşterea României în Occident. Amândouă anecdotele trimit la eterna problemă postdecembristă: cum e ştiută ţara noastră în lume. E o chestiune care răsare automat, asemenea unui Hopa-Mitică de tablă, când în presa occidentală apare un articol denigrator al plaiurilor mioritice sau când se prezintă pe ecranele bucureştene un film aiuristic despre realităţile româneşti.
Cu mulţi ani în urmă, o astfel de peliculă a stârnit vârtejuri de indignare pe meleagurile noastre. Se intitula „Averea Dracului”. Nici n-a apucat să apară cunoscutul The End, că filmul canadian a şi fost subiect de indignare. Producţia a fost considerată o gravă insultă la adresa patriei noastre dragi. N-au lipsit, cum se întâmplă la astfel de momente, acuzaţiile de deformare a adevărului, dar mai ales de interes al cercurilor ostile României. „Averea Dracului” propunea o viziune sumbră asupra vieţii noastre postdecembriste. Teza fundamentală: în România tranziţiei nu s-a schimbat nimic faţă de perioada Ceauşescu. Pentru a o dovedi veritabilă, autorul a convocat un întreg arsenal de mijloace, între care rolul de frunte l-a ocupat imaginea ruptă din context şi dublată de un comentariu părtinitor. Lume amărâtă se găseşte peste tot în Est. Realizatorul filmului a decupat însă dintr-o realitate românească mult mai complexă fragmente cu cerşetori, oameni abulici, gesturi mizere….citeste INTEGRAL aici