Un guvern nu se naște niciodată gratis. Se naște cu aplauze, cu poze, cu declarații despre responsabilitate, stabilitate, interes național și alte panglici verbale bune de pus peste o ladă cu șuruburi ruginite. Dar, dincolo de decorul solemn, întrebarea serioasă este alta: cât ne va costa, de fapt, noul guvern?
- Prețul nevăzut al votului de învestitură
- Când majoritatea se caută cu lupa și cu sacoșa
- România, carnea fragedă de pe grătarul negocierilor
- Stabilitate pentru ei, factură pentru noi
- Guvernul ca piață de vechituri politice
Prețul nevăzut al votului de învestitură
Nu costul oficial. Acela se vede în buget, în ministere, în secretari de stat, în consilieri, în cabinete, în mașini, în telefoane, în protocoale.
Costul real e mai alunecos.
E prețul voturilor strânse pe fugă, în aceste zile de mare foame parlamentară, când fiecare mână ridicată la învestitură capătă, brusc, greutate de lingou.
Când majoritatea se caută cu lupa și cu sacoșa
Un guvern care are majoritate solidă negociază programul. Un guvern care își caută majoritatea cu lanterna prin cotloanele Parlamentului negociază supraviețuirea.
Aici apare problema.
Când voturile nu vin firesc, dintr-o coaliție limpede, asumată, coerentă, ele trebuie aduse.
Convocate. Înduplecate. Răsfățate.
Iar politica românească nu a fost niciodată un club de filozofie kantiană, unde aleșii se lasă convinși de frumusețea imperativului categoric.
Se discută, desigur, despre „responsabilitate”.
Despre „nevoia de stabilitate”.
Despre „blocajul care trebuie depășit”.
Toate sunt formule onorabile. Dar, prin spatele lor, se mișcă vechea mașinărie: promisiunea.
Și promisiunea nu vine din buzunarul celui care o face.
România, carnea fragedă de pe grătarul negocierilor
Aici e miezul. Cel care cere voturi nu scoate bani din portofel. Nu-și vinde colecția de bibelouri, nu-și amanetează tablourile de familie, nu-și pune vila la bătaie și nu-și golește contul de economii.
El promite bucăți din România.
Promite funcții, influență, acces, protecție, trasee administrative, contracte, numiri, sinecuri, tăceri convenabile și uși care se deschid fără să mai bată nimeni.
Promite cărnița fragedă a statului, numai bună de pus pe grătarul majorității.
Fiecare vot poate deveni o porție. Fiecare abținere poate avea preț. Fiecare ieșire strategică din sală poate fi, în realitate, o intrare discretă în zona beneficiilor.
Așa se construiește, de prea multe ori, stabilitatea românească: nu pe temelie, ci pe bonuri de masă politică.
Stabilitate pentru ei, factură pentru noi
Ni se va spune că e mai bine să avem guvern decât să nu avem.
Corect, în principiu.
O țară nu poate funcționa la nesfârșit în regim de provizorat, cu instituții care așteaptă semnalul, cu investiții blocate și cu administrația transformată într-o sală de așteptare.
Dar există guverne care stabilizează țara și guverne care stabilizează rețelele.
Diferența se vede repede.
Un guvern născut dintr-un compromis transparent poate lua decizii grele.
Un guvern născut din promisiuni împrăștiate prin Parlament începe mandatul dator.
Și cine începe dator… plătește.
Numai că plata nu se face către cetățean.
Se face către cei care au ținut degetul pe buton în momentul potrivit.
Acolo e costul: în fiecare funcție inventată, în fiecare om plantat unde nu trebuie, în fiecare contract împins cu umărul, în fiecare instituție transformată în recompensă.
Guvernul ca piață de vechituri politice
Problema nu este negocierea în sine.
Politica democratică presupune negociere.
Problema apare când negocierea nu mai are legătură cu politici publice, reforme, priorități sau soluții, ci cu împărțirea discretă a bucăților de stat.
Atunci guvernul nu mai este o construcție administrativă.
Devine o piață de vechituri politice, unde fiecare vine cu votul învelit în ziar și întreabă, cu aer respectabil: „mie ce-mi iese?”
Iar România, ca de obicei, plătește nota.
Nu imediat, nu spectaculos, nu cu fanfară. O plătește în ani de instituții slabe, în bani risipiți, în reforme amânate, în oameni competenți ținuți la ușă și în impostori invitați la masă.
Noul guvern poate trece. Se poate instala. Poate depune jurământul, poate poza frumos, poate vorbi despre sacrificii și responsabilitate.
Întrebarea rămâne pe masă, grea și deloc festivă: câte bucăți din România au fost deja promise ca să se ridice acele mâini
sursa: puterea