Tatăl medicului psihiatru Gabriel Diaconu s-a numărat printre pacienţii evacuaţi în urma incendiului de la Matei Balş și a pierdut lupta cu boala.
Gabriel Diaconu, care trece acum prin momente deosebit de grele, a povestit pe Facebook, într-un mesaj emoționant până la lacrimi, despre moartea tatălui său.
Iată mesajul complet (de fapt o scrisoare) al lui Gabriel Diaconu către tatăl său, de fapt despre el și despre întreaga situație:
„Astăzi l-am dus acasă pe tata, lângă ceilalţi care dorm, în pământul din care s-a născut neamul meu, aproape de munte. Am venit cu soare de dimineaţă, după care a plouat. S-au mai iţit raze, după ce totul s-a săvârşit. Fiecare zi, în ultima lună, a fost ca o facere a lumii, după care o desfacere a ei.
Am învăţat să tac într-un nou fel. Am aflat ce înseamnă alura mormântală.
Tatăl meu, care nu este un număr, se adună altora pe care pandemia ni i-a cerut.
Tatăl meu, care nu este un număr, şi-a lăsat inima atinsă, la final, de mâini străine de parcă erau ale noastre. O dată i-au repornit inima. A doua oară nu.
Tatălui meu, care nu este un număr, i-am spus la plecare şi-un adevăr, şi-o minciună, în timp ce era suit în ambulanţă: ai să vezi că o să fie bine.
După care tatăl meu a plecat în ultima, posibil cea mai interesantă aventură. Pe care sper că odată, cândva, mi-o va spune cum a trăit-o el. Pentru că eu ştiu cum am trăit-o noi. Şi a fost ca o aruncare în gol, după care când credeai că ai lovit pământul treceai prin el, şi cădeam din nou.
Tatăl meu a fost scos din incendiul de la Balş. Acea dimineaţă îmi aparţine doar mie, lui şi alor mei. Nu e treaba nimănui prin ce am trecut şi atunci. E prea târziu dar e prea devreme.
Îi sunt dator, lui care a fost, să nu tac despre asta. E încă neaşezat. După care, când am să-i simt aşezarea, am să las lumii să ştie ce e bine să afle. Astfel încât patima lui să nu rămână degeaba.
Sunt împăcat cu trecerea lui.
Astfel că astăzi nu am decât gânduri bune pentru cealaltă familie a mea. A doctorilor. Ei sunt motivul pentru care tata a trăit până acum. L-au tratat, l-au operat, când a fost nevoie l-au încurajat cu vorbele lor bune, cu sfatul şi cu siguranţa a ceea ce făceau. Graţie lor, tata şi-a putut cunoaşte nepoţii. Graţie lor, suferinţa lui la final a fost mai mică.
Nu e menirea noastră, a celor în halat, să facem omul veşnic. Tata a ştiut asta. Şi a lăsat, şi a iertat, fiecare medic care i-a tratat corpul, inclusiv pe acesta, în ale cărui mâini şi-a pus orbeşte soarta, măcar că îi era copil.
sursa:puterea