Sudan: mitul arab al „stabilității” contrarevoluționare a fost spulberat
Egiptul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, aliate pentru a înăbuși protestul democratic din Sudan, susțin acum tabere opuse în „războiul generalilor” care devastează țara
Valul de proteste populare care a zguduit lumea arabă în 2011 a fost incorect numit „primăvară”. A fost doar începutul unei crize revoluționare de lungă durată cauzată de eșecul regimurilor corupte și represive. Contrarevoluția arabă, pe de altă parte, a fost de o ferocitate fără precedent, susținută din plin de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.
În ciuda sumelor colosale cheltuite, status quo-ul nu a putut fi restabilit nicăieri: regimul lui Abdel Fattah Al-Sisi, a cărui lovitură de stat din 2013 a pus capăt parantezei pluraliste din Egipt, continuă, zece ani mai târziu, să dețină 60.000 de prizonieri politici, în timp ce imitatorul său libian, Khalifa Haftar, nu a reușit să pună mâna pe Tripoli, în ciuda celor două conflicte pe care le-a declanșat în 2014 și 2019, conflicte mult mai distructive decât fatalul război civil din 2011 care a dus la căderea colonelului Gaddafi. Cât despre Siria și Yemen, niciodată nu au fost atât de devastate.
Surpriza sudaneză
Autocrații arabi insistă că doar menținerea lor la putere ar garanta „stabilitatea” la sud de Mediterana. O astfel de impostură a fost asigurată, din păcate, de mulți lideri occidentali, pentru care lumea arabă nu mai este formată din popoare cu aspirații legitime, ci trebuie să devină mai presus de toate un spațiu închis, care să țină mai bine sub control imigrația ilegală și terorismul jihadist.
Acești lideri au fost în mod firesc surprinși când protestele arabe au fost reluate în 2019 în țări care le-au ignorat în 2011: Algeria, unde armata a fost nevoită să-l destituie pe președintele Buteflika sub presiunea Hirak (cuvânt arab ce desemnează o mișcare contestatară populară, n. red.); Liban și Irak, unde protestele în masă susțineau democrația în fața sistemului și al milițiilor; și mai ales Sudanul, unde o revoltă populară a pus capăt celor trei decenii de dictatură militaro-islamistă a lui Omar Al-Bashir.
Forțele revoluționare au acceptat la momentul respectiv o perioadă de tranziție în care autoritatea supremă urma să revină, în primii doi ani, șefului armatei, generalul Abdel Fattah Al-Bourhane, înainte de a fi transferată unui lider civil.
Însă, în octombrie 2021, Al-Bourhane a pus la cale un puci care, la fel ca în Egipt, cu opt ani în urmă, avea să închidă paranteza democratică. S-a dovedit că șeful armatei sudaneze nu intenționase niciodată să se supună unei puteri civile. Lovitura sa a fost susținută în mod firesc de Egipt, precum și, mai discret, de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, îngrijorate de o eventuală „contagiune” revoluționară, chiar dacă armata sudaneză a contribuit la campania lor din Yemen. Această alianță de autocrați a primit sprijinul hotărât al Rusiei, pentru care Sudanul militar a constituit o bază de expansiune spre restul continentului african.
„Războiul generalilor”
Invazia rusă a Ucrainei din februarie 2022 a accentuat polarizarea simbolică dintre o juntă pro-rusă și manifestanții din stradă, care cer revenirea la tranziția democratică și flutură drapele ucrainene. Cu toate acestea, în cadrul juntei au crescut tensiunile dintre „președintele” Al-Bourhane, care conduce cel puțin 150.000 de membri ai Forțelor Armate sudaneze (SAF), și „vicepreședintele” Mohammed Hamdan Daglo (sau „Hemetti”), lider a cel puțin 100.000 de paramilitari ai Forțelor de Sprijin Rapid (RSF).
Cei doi generali, fiecare la fel de însetați de putere, s-au trezit față în față odată ce civilii au fost dați deoparte. În aceste condiții, acordul privind „întoarcerea armatei în cazărmi”, semnat cu mare fast în decembrie 2022 cu o parte a opoziției civile, a fost doar o manevră suplimentară, Al-Bourhane și Hemetti sperând fiecare că va avea de câștigat de pe urma acordului.
Perspectiva integrării milițiilor lui Hemetti în armata lui Al-Bourhane a fost fitilul care a declanșat explozia pe 15 aprilie. Acest „război al generalilor” a luat deja viețile a cel puțin cinci sute de civili, semănând distrugeri în Khartoum. Așa-numitele „comitete de rezistență”, formate în marja protestelor democratice, sunt singurele care asigură evacuările medicale și intervențiile de urgență, cu prețul unor riscuri extreme. În ceea ce privește diplomații străini și asistenții internaționali, aceștia au părăsit treptat orașul, lăsat acum pe mâna soldaților.
Egiptul persistă în sprijinul său pentru Al-Bourhane, chiar dacă militanții islamiști, marginalizați după căderea lui Al-Bashir, revin puternic în serviciul noului lor „președinte”. Această dimensiune islamistă îngrijorează Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, fără a le alinia neapărat cu Hemetti, spre deosebire de Haftar, generalul libian care a livrat deja arme către FSR. O astfel de destrămare a alianței contrarevoluționare nu poate decât să agraveze „războiul generalilor”, primul din istoria Sudanului care s-a extins din capitală în provincii, amenințând astfel însăși unitatea țării.
Cine mai poate pretinde acum că autocrații arabi garantează „stabilitatea”?
(Articol de Jean-Pierre Filiu, profesor dr. la Sciences Po pentru Le Monde)
sursa: stiripesurse