Discutăm, aproape ceas de ceas, de esența Reformei. Creșterea salariului minim „ca să umfle baza de impozitare”, majorarea TVA „că nu iese socoteala” și hărțuirea Pilonului II „ca să mai fie niște bani” sunt exact genul de șmecherii contabile care țin loc de politică publică. Funcționează pe hârtie o lună, două. După, nota de plată vine cu dobândă.
Când finanțiștii fără imaginație apasă aceleași trei butoane — salariul minim, TVA, fondurile de pensii — nu reconstruiesc nimic. Doar mută problema dintr-o cameră în alta și sting lumina. România are un deficit de productivitate și de încredere, nu de „procente în plus” la o taxă sau alta. Dacă nu repari colectarea, administrația și contractul social, orice „optimizare” fiscală e o cârjă pe un picior rupt.
1) Salariul minim ca pompă fiscală: când termometrul devine tratament
Povestea oficială: mărim salariul minim, cresc încasările din contribuții și impozite, se „albesc” salariile și se reduce sărăcia. Sună bine în briefing.
Realitatea: salariul minim nu e o butelie de oxigen fiscal, e un instrument social. Îl ridici pentru demnitate la muncă, pentru a împinge piața în sus acolo unde e blocată jos de tot. Dacă-l folosești ca pârghie de buget, apar trei efecte colaterale:
- Comprimarea grilelor: dacă minimul urcă brusc, diferențele firești între calificări dispar. Angajatorul fie comprimă întreaga scară (cost exploziv), fie îngheață posturi. Rezultatul: demotivare și închideri pe margine.
- Piața gri se adaptează: în zonele cu productivitate slabă, când costul legal devine imposibil, o parte din firme ies în gri (sau închid). „Baza de impozitare” crește în teorie și scade în practică.
- PCI-ul (prețul cu inflație): creșterile „obligatorii” de cost se duc în prețuri acolo unde se poate. Asta nu înseamnă putere de cumpărare reală mai mare, ci aceeași sărăcie cu alt preț.
Concluzie: salariul minim trebuie aliniat cu productivitatea și cu o hartă a sectoarelor. Altfel, îl folosești ca termometru și pretinzi că ai scăzut febra.
2) TVA-ul: impozitul leneșului administrativ
Reflexul contabil: nu ne iese bugetul? Creștem TVA. E cel mai ușor de încasat (în teorie), „strânge” mult și repede.
Partea ascunsă: TVA mare într-un stat care nu colectează corect e o invitație deschisă la evaziune și optimizare agresivă. Câteva efecte pe care se face că nu le vede nimeni:
- Caruselul și fictivul prosperă când marjele sunt mari. Cu TVA înalt, merită mai mult să-ți bați capul cu rețele de fraudă. Dacă ANAF-ul e slab, crești TVA-ul și crești stimulentul de a-l fenta.
- Consum strivit pe segmentele sărace:TVA este regresiv — lovește mai tare pe cei cu venituri mici. Îi taxezi suplimentar pe aceiași cumpărători care deja plătesc inflația.
- Industria bună pierde teren în fața importurilor „optimizate”: cu TVA ridicat și vamă poroasă, competitorii care „jonglează” cu lanțul logistic te scot din piață.
Concluzie: când colectarea e varză, nu mărești TVA — repari colectarea. TVA mare într-o administrație slabă e o taxă pe fraieri: cei corecți plătesc, rețelele nu.
3) Pilonul II: pușculița tentantă a guvernelor scurte
Rezumatul „soluției”: „să mai luăm ceva din Pilonul II (sau să „optimizăm” contribuția), că avem găuri.”
Problema: Pilonul II e economia ta de mâine. E capital intern, investit pe termen lung, care stă la baza pieței de capital, finanțează companii, titluri de stat și creează stabilitate. Dacă îi hărțuiești contribuția:
- Îți ieftinești viitorul: mai puțini bani investiți azi înseamnă pensie publică mai mare ca povară mâine sau pensie micăpentru oameni. Ambele sunt catastrofe politice.
- Omoți piața de capital: fondurile de pensii sunt investitorii răbdători de care bursa are nevoie. Le storci azi, îți tai singur una din puținele surse locale de finanțare.
- Semnal toxic: „statul își schimbă promisiunile când are nevoie”. Orice investitor serios fuge de un stat care-și canibalizează fondurile de pensii.
Concluzie: a te juca de-a „recalibrarea” Pilonului II ca să acoperi un deficit e ca și cum spargi porcul de pușculiță ca să plătești chiria de luna asta. Luna viitoare, tot la proprietar ajungi — doar că fără economii.
De ce nu „duc” aceste subterfugii: contractul social e crăpat
- Încrederea contribuabilului e la minim.Oamenii au văzut că statul promite una și face trei. Când vii cu „măsuri provizorii” care doare fix la cel corect, îl trimiți în evaziune defensivă sau în migrație.
- Administrația fiscală e slabă. O armată de formulare, puține motoare reale de verificare, platforme disparate. Dacă nu investești în triaj de risc, analiză de dateși echipe mixte (fisc–vamă–parchet), restul e teatral.
- Politicile publice sunt reactive. Fără cadru pe 3–5 ani pe taxe/contribuții, fiecare ministru inventează altă roată. Afacerile nu pot planifica. Când nu planifică, nu investesc. Când nu investesc, productivitatea stă. Când productivitatea stă, salariul minim devine poleială.
„Și atunci ce facem?” — nu rețete magice, ci ordine în casă
Nu-ți promit elixiruri. Dar îți arăt de ce merg lucrurile când merg:
- Colectare inteligentă, nu inspectori „eroi”.
– Facturare electronică reală (nu PDF-uri), cu meciuri automate între achiziții și vânzări;
– Listă publică de sectoare cu risc ridicat (combustibili, construcții, tutun, HORECA cash), cu echipe dedicate și indicatori trimestriali;
– Vamă + antifraudă în aceeași cameră, nu în comunicate separate. - Stabilitate pe 3 ani la fiscalitate.
– Anunți calendarul: ce taxe nu se ating, ce se schimbă, când. Fără „surprize la miezul nopții”.
– Prețul pentru stabilitate: tăieri de risipă. Nu poți avea și patru scheme de scutiri, și deficit mic. Alege și asumă public. - Salariul minim pe formule, nu pe nervi.
– Leagă-l de productivitatea pe sectoare și mediana salarială, nu de gaura de cash a ministerului.
– Introdu zone-tampon: crește minimul în două tranșe pe an, ca firmele mici să-și ajusteze costurile fără să dea faliment. - Protejează Pilonul II ca infrastructură.
– Contract social clar: nu umblăm la contribuție fără contrapartidă și studiu serios de impact;
– Dimpotrivă, extinde instrumentele de investiții locale pentru fonduri (infrastructură listată, obligațiuni municipale), ca banii de pensie să rămână în România, productivi. - Cheltuieli publice: de la „mai mult” la „mai bine”.
– Audit al programelor care nu livrează (subvenții, scheme „temporare” devenite permanente);
– Regula simplă: fiecare leu nou pe o politică are nevoie de indicator de rezultat (nu de activitate). Când nu livrează, se taie. - Economia reală, nu machiajul.
– Accelerează autorizarea în construcții/energie/industrie (timp = bani, bani = TVA, CAS, impozit);
– Războiul pentru investiții: mai bine 5 parcuri industriale umplute corect decât 50 de broșuri. Firmele mari aduc lanțuri locale — salarii, taxe, know-how.
De ce soluțiile-de-refugiu omoară viitorul
- Îți ard încrederea. Dacă astăzi iei din Pilonul II, mâine ridici TVA, poimâine împingi minimul „că trebuie”, ai creat haos. Nicio firmă serioasă nu investește într-un stat care își schimbă regulile ca la ruletă.
- Îți blochează piața muncii. Minimul împins ca bulldozerul fără productivitate reală produce firme zombie: nu mor, nu cresc, doar ocupă loc.
- Ți-ai decuplat politica de realitate. Când crești TVA cu o mână și lași aceleași scuturi, excepții și portițe cu cealaltă, ai desenat doar o țintă mai mare pe fruntea contribuabilului corect.
Nu mai vopsi gardul, repară poarta
România nu e săracă pentru că are „prea puține taxe”, ci pentru că nu-și face meseria: colectare, ordine, predictibilitate.
Creșterea salariului minim ca instrument fiscal, TVA-ul umflat într-o administrație care scârțâie, atacul la Pilonul II — toate sunt soluții de manual pentru guverne scurte. Țin două trimestre, distrug doi ani.
Dacă vrem o economie care respiră, nu mai umblăm la cadranul de bord ca să pară că motorul e sănătos. Îi punem ulei, schimbăm filtrele, strângem șuruburile și, mai ales, ne ținem mâinile departe de rezervorul oamenilor: munca lor, economiile lor, încrederea lor.
Prestigiul unui stat nu stă în ce taxe pune, ci în cum și cât de corect le strânge. Restul sunt scurtături spre nicăieri.
sursa: puterea