S-a născut la 13 august 1931, în satul Comoșteni, comuna Gangiova, din judetul Dolj, al zecelea copil din unsprezece, și îi plăcea să povestească. Despre viața lui, care a fost asemenea unui roman, dar mai ales despre experiențele și pățaniile prin care aproape un veac, a trecut.
Tot timpul voia să știe, voia să vadă, voia să cunoască oameni, și cel mai mare regret al lui a fost că, deși a văzut o mare parte din lume, spunea mereu cât de multe locuri i-au mai rămas pentru care n-a mai avut vreme.
N-a făcut niciodată parte din acei protejați ai sistemului care și pe vremea comunismului puteau să călătorească sau să studieze în străinătate ci dimpotrivă, a fost urmărit de fosta securitate pentru că nu prea voia să ducă la îndeplinire directivele partidului, iar pentru el evenimentele din ’89 au fost o uriașă eliberare. Spre sfârșitul anului 1989, ca președinte al Judecătoriei Curtea de Argeș, era permanent supravegheat, și abia după căderea regimului ne-a spus că era urmărit la vedere, la intimidare, și că în acele luni nu știa dacă atunci când pleca la serviciu se va și întoarce acasă.
L-a prins pe Carol al II-lea, l-a cunoscut pe mareșalul Antonescu atunci când acesta a fost în vizită la el la școală, s-a întâlnit cu Regele Mihai, a trecut prin demența anilor ’50, a văzut toată dictatura ceaușistă și apoi a crezut că odată cu Decembrie 1989 totul va înflori și se va schimba în bine.
Era complet idealist, a refuzat de mai multe ori ofertele partidelor politice de a fi deputat sau senator, singura metodă de a ajunge acolo unde cu prisosință ar fi meritat. Le-a refuzat pentru că atunci când a văzut adunătura de lichele, impostori, foști securiști, agramați și impertinenți, care formează clasa politică, le-a spus tuturor că niciodată nu-și va păta onoarea asociindu-se cu oricare din ei.
În anii ’50, pentru că era fiu de chiaburi, adică tata Alecu avea doi boi și un cazan de țuică, a fost turnat de colegul de bancă și dat afară de la liceul din Craiova, fiind obligat să termine în 1951 o școală pedagogică de fete la Turnu Severin, devenind învățător într-o comună din județul Gorj.
Dar n-a durat mult și a fost luat în armată, unde s-a ocupat în principal cu meseria pe care o avea, adică alfabetizarea soldaților.
Când în 2022 a stat într-un mare spital din București, a ieșit de acolo refăcut, profund recunoscător medicilor, dar spunând tuturor că mâncarea din armată în anii ’50 era mult mai bună.
După armată a devenit profesor suplinitor la școala din comuna natală, iar apoi a devenit cel mai tânăr inspector școlar din țară.
În momentul în care, ca inspector școlar, s-a gândit să propună la o întrunire cu 500 de cadre didactice, interzicerea predării pedagogiei lui Novikov, chipurile mare savant sovietic, pentru că nu avea legătură cu realitatea românească, aproape a fost arestat. Cum să-și permită cineva să pună la îndoială învățăturile sovietice?
Apoi a dat admitere la Facultatea de Drept a Universității din București, unde la o concurență de 32 de candidați pe un loc, a luat printre primii și la absolvire a primit o repartiție la alegere, judecător la Curtea de Argeș sau Câmpulung Muscel. I-a plăcut orășelul de pe malul Argeșului, unde a rămas toată viața, și unde-și va petrece și somnul cel de veci.
La Curtea de Argeș nu exista decât o singură mașină, un taxi Chevrolet, pe care l-a luat de la gară când a ajuns prima dată în oraș, fără să aibă idee că șoferul urma să-i fie tată socru.
În acea mașină, peste ceva vreme, și-a cunoscut pe cea care avea să fie perechea lui pe viață, pe care a iubit-o și a îngrijit-o până-n ultima clipă a vieții ei.
Ca judecător la Curtea de Argeș era singurul la acel moment care avea o Facultate de Drept terminată, toți ceilalți judecători sau procurori fiind cizmari, tâmplari sau sergenți care făcuseră școala juridică de șase luni. Și cu toate astea, chiar și 20 de ani mai târziu, foarte multă lume din orășel îl cunoștea ca ginerele lui nea Oprică, primul taximetrist din Argeș și soțul doctoriței Crișu. Dar asta nu l-a afectat niciodată.
Între timp, în 1974 și-a susținut doctoratul în Drept cu o lucrare pe tema ”Ordonanței președințiale”, pe care a și publicat-o în 1976, după care a urmat ”Ordonanța președințială în materie locativă”, în 1978, lucrări care au rămas de referință și în prezent.
Însă, volumul care i-a adus notorietatea în domeniul juridic a fost publicat în 1984, “Principalele acțiuni civile în justiție”, iar apoi i-au apărut ”Tratatul de acțiuni civile în Justiție. Teorie și practică judiciară” (1987) și lucrarea pluridisciplinară ”Ghidul juristului” (1996, prima ediție).
De ce erau așa de căutate aceste lucrări chiar și la 10-15 ani de la publicarea lor, când studenții de la Drept de la multe facultăți din țară preferau să învețe după aceste cărți decât după manualele oficiale?
Pentru că a înțeles cât de mare este distanța dintre teoria și practica juridică, iar respectivele cărți reprezintă un ghid în care fiecare acțiune din Dreptul Civil, și mai apoi și din alte domenii, este explicată din punct de vedere teoretic iar apoi primea un model de cerere adresată instanței.
A fost prima standardizare a cererilor care se adresau organelor judiciare făcută în Dreptul românesc. Legătura dintre teorie și practică.
Și-a încercat norocul și în literatură, în beletristică, iar volumul lui ”Dialoguri incredibile” cuprinde povestiri reale din cazurile judecate pe parcursul anilor.
Cartea a fost respinsă de mai multe ori de către supervizori, adică cenzură, pentru că prezenta situații negative care nu aveau ce căuta în societatea comunistă multilateral dezvoltată. După ce, în final, a fost aprobată, chiar directorul editurii a încercat personal să o oprească de la difuzare pentru că era convins că o să fie dat afară.
A avut un succes uriaș când a fost publicată, în 1984, tirajul fiind suplimentat de câteva ori, fiind cea mai vândută lucrare beletristică a anilor ’80.
După 1990, a înțeles că nu mai există restricții și poate să publice singur ce își dorește, așa că a început să alerge pe la toate instanțele din țară să găsească practică judiciară relevantă, pe care a inclus-o în mai multe volume, ”Repertorii de Practică Juridică”, de aproape 1000 de pagini fiecare.
În 1994 a tipărit o lucrare numită ”Codul juristului”, care conținea toate codurile în vigoare la acel moment și legi speciale importante, adică cele care constituie osatura întregului sistem judiciar. A avut un succes instantaneu și, până când internetul a devenit dominant și oamenii au început să nu mai cumpere cărți, a reeditat-o în tiraje impresionante an de an.
Încă înainte de 1990 avea pregătit “Ghidul juristului”, pe care a incercat, fără succes, să îl publice, dar nu a reușit să facă să fie prins în planul editorial din vremurile acelea, când orice lucrare publicată trebuia aprobată în limita cantității anuale de hârtie prevăzută…
“Ghidul” era de fapt continuarea firească a “Tratatului de acțiuni civile în Justiție”, și în el a încercat să cuprindă cât mai multe modele de acțiuni, din toate domeniile dreptului, inclusiv modele de acte din activitatea notarială.
În 1997, imediat după alegeri, pe fondul unei inflații galopante și a înrăutățirii drastice a perspectivelor economice ale țării, a elaborat un proiect de lege privind acordarea de pensii de serviciu magistraților, înțelegând că justiția trebuie protejata în primul rând material de tot ce înseamnă perturbări economice, că un magistrat are nevoie în primul rand de stabilitate și mai ales de predictibilitate.
I-a prezentat proiectul președintelui Curții Supreme de Justiție, care imediat l-a trimis la Ministerul Justiției, unde, cu modificări, a devenit parte a Legii nr. 142/1997 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificare legislativă prin care au fost instituite pensiile de serviciu ale magistraților.
Era de o generozitate incredibilă, încerca să ajute pe oricine îi solicita asta, chiar dacă nu-l cunoștea. A avut un cult pentru părinții lui și era convins că spiritul mamei sale Ecaterina îl ocrotește oriunde ar fi.
În ianuarie 2022 aproape a murit când a făcut o embolie pulmonară, fiind salvat de o excepțională doamnă doctor de la Spitalul Curtea de Argeș. După ce și-a revenit, a povestit că s-a întâlnit cu toată familia, cu soția Elena, cu mama Ecaterina, cu tata Alecu, cu frații și surorile, toți tineri și frumoși, îmbrăcați în alb, pe o pajiște, și care îl așteptau. De atunci ne-a spus că el deja știe că toți îl așteaptă, și nu mai are de ce să-i fie teamă.
A tipărit 146 de lucrări, juridice sau de literatură – dintre acestea din urmă amintesc cele două volume scrise împreună cu mama mea, Dr. Elena Crișu, ”Croaziera vieții noastre, 101 zile în jurul lumii. Note de călătorie” (2014) și ”Cronica unor amintiri” (memorii, 2021).
Iar după dispariția iubitei sale soții, în anul 2020, a găsit notele ei de călătorie din toate locurile în care au fost împreună, 18 caiete studențești scrise mărunt cu scris de doctor, pe care după 3 ani de muncă, la aproape 93 de ani, le-a publicat în două volume full color, ”Călători prin lume” (2024), cu poveștile locurilor și imaginile lor văzute în cei 23 de ani de libertate în care, întotdeauna împreună, au putut să vadă o parte din lume.
Când a ținut în mână primele exemplare din această ultimă carte tipărită, probabil au fost unele dintre cele mai fericite momente din viața sa.
Își făcuse datoria față de iubirea vieții lui, spunând tuturor că acum poate să plece împăcat.
Și la nici două luni de la acest lucru, la o săptămână după ce-l sărbătorisem pentru împlinirea celor 93 de ani, avea să primească un diagnostic groaznic, care i-a adus o suferință îngrozitoare pentru ultimele nouă luni din viață.
El a fost tata.
